De ce e copilul dependent de mama?

Intrarea la grădiniţă, prima dragoste, plecarea din casa părintească... copilul avansează inevitabil spre vârsta adultă.

Dar mama suportă greu fiecare etapă în care odorul îşi dobândeşte
autonomia si se simte deposedată, inutilă. Firele nevăzute dintre mamă şi copil trebuie tăiate treptat, începând cu naşterea şi terminînd cu plecarea din casa părintească. Numai aşa va deveni o persoană care se va putea bucura de viaţă

Cele 8 etape cãtre autonomia copilului:

1. Naşterea
Naşterea este prima separare de copil cu care se confruntă o mamă. Este violentă, ireversibilă: copilul său o „părăseşte”, nu-l va mai simţi mişcând în ea, îl va „împărţi” cu tatăl, cu bunicii de care se teme că o să i-l „fure”... Femeile care şi-au dorit copil cu ardoare se bucură din plin de perioada de graviditate, drept pentru care suportă greu separarea de copil la naştere. Ele se simt „goale”, inutile, deposedate din cauză că au pierdut acea legătură fuzională şi intimă cu bebeluşul lor. Acest sentiment, accentuat de bulversările hormonale şi de oboseală, explică în parte acest baby blues. Naşterea unui copil este un moment încărcat de emoţii pozitive şi negative. Tinerele rmame nu se aşteaptă la aşa ceva, iar cei din jur au tendinţa să banalizeze starea lor depresivă. Uneori ele sunt dezamăgite pentru că nu au copilul dorit: şi-au dorit băiat şi au fată sau invers. În acest caz, trebuie să se separe şi de imaginea ideală pe care şi-au format-o despre copilul purtat în pântece.

2. Înţãrcatul
 Alăptatul reprezintă o mare plăcere pentru mamă. Ea îşi ţine bebeluşul strâns la sân şi ceva din ea trece în corpul lui, ceva profitabil pentru el şi pe care doar ea are puterea de a i-l oferi. Acest contact foarte carnal îi aminteşte de fuziunea perfectă trăită în cele nouă luni. De aceea unor mame le este foarte greu să nu-i mai dea copilului sân, continuând s-o facă timp de un an şi chiar mai mult. A-şi înţărca bebeluşul înseamnă pentru ele să renunţe la sentimentul de atotputernicie asupra lui. Alte persoane îl pot hrăni de-acum înainte, tatăl, în primul rând, care până atunci s-a simţit exclus. Alăptarea maternă este benefică pentru bebe, dar are ca efect îndepărtarea tatălui, a soa-crei de multe ori şi, în general, a celor din jur, pentru a prelungi legătura fuzională mamă- copil.

3. Reluarea serviciului
Multe mame se simt vinovate faţă de copil atunci când se întorc la serviciu: au sentimentul că şi-au abandonat copilul în braţele unei necunoscute care nu-i poate oferi la fel de multă afecţiune ca şi ele. Le este teamă că bebeluşul le va simţi lipsa prea tare.

Această separare brutală este totuşi bine acceptată de copil dacă părinţii au încredere în cei aleşi să aibă grijă de el. Mamele care-şi reiau lucrul, nu neapărat din nevoi financiare, ci din pasi-une, se culpabilizează şi mai mult: le „roade” gândul că se împlinesc pe plan profesional, departe de copil. Însă copilul este fericit când o simte pe mama sa fericită, mai ales dacă seara, după serviciu, este disponibilă pentru el, fără să-l sufoce cu alintături compensatoare pentru lipsa din restul zilei.

4. Grãdiniţa
Intrarea la grădiniţă marchează o etapă importantă. Pentru copiii care nu au părăsit casa niciodată, aceasta este prima separare. La grădiniţă, copilul înfruntă o lume necunoscută, exterioară casei părinteşti, vine în contact cu alţi copii şi adulţi, învaţă să se impună singur. Ritmul este foarte susţinut, mai ales pentru copiii de la grădiniţele cu program prelungit, care mănâncă acolo la prânz, îşi fac somnul de după-amiază şi se întorc seara obosiţi. Unii părinţi îşi fac o mie şi una de probleme în legătură cu acest moment şi îi transmit şi copilului neliniştea lor. Însă ei trebuie să accepte că trebuie să-şi încredinţeze copilul educatoarelor, pentru a-l învăţa lucruri noi şi, implicit, să se descurce singur.

5. Prietenii(le)
Pe măsură ce creşte, adolescentul se detaşează de familie puţin câte puţin şi se apropie mai mult de cei de vârsta lui, care ocupă un loc central în viaţa sa. Pentru ca să se cunoască şi să se dezvolte, el are nevoie să se identifice cu prietenii şi să respingă modelul părintesc. Celor mai mulţi părinţi nu le pică bine această atitudine distantă a copilului lor. De aceea, pentru a şi-l apropia, unii devin mult prea permisivi sau, dimpotrivă, alţii se manifestă ca nişte tirani, de teamă să nu-l piardă. Mai mult decât oricând, la această vârstă, un copil are nevoie să aibă lângă el adulţi responsabili, care să înţeleagă nevoile lui şi să nu facă o tragedie din tentativa adolescentului de separare de familie. Ba mai mult decât atât, să aibă încrdere în el pentru că numai astfel îl ajută să devină o persoană autonomă.

6. Prima dragoste
Prima dragoste a copilului inspiră părinţilor tot felul de sentimente: mândria de a vedea că are putere de seducţie, bucuria de a-l şti fericit, îngrijorare în legătură cu primul lui contact sexual, compasiune pentru primele suferinţe din dragoste. Părinţii se simt stângaci când fiica sau fiul lor se îndrăgosteşte. Pentru a risipi stânjeneala generată de aceste lucruri foarte intime, părinţii trebuie să găsească o modalitate de discuta pe această temă şi de a-l pune în gardă contra riscurilor inerente începerii vieţii sexuale... Atenţie, însă, nu intraţi cu forţa în grădina lor secretă! Şi acceptaţi că în acest domeniu nu puteţi controla totul.

7. Prima vacanţã fãrã pãrinţi
Într-o bună zi, adolescentul declară că nu mai suportă să plece în vacanţă cu familia şi că vrea să fie cu prietenii. La început, părinţii sunt şocaţi. Perioada vacanţei reprezintă momente privilegiate, când părinţii sunt destinşi, disponibili să întreprindă împreună tot felul de activităţi, să discute etc. Oricât de ciudat li s-ar părea, adolescentul trebuie lăsat să se distreze cu prietenii în vacanţă. Cu o condiţie: să ştie în orice clipă unde se află.

8. Parasirea casei parinteşti
O etapă crucială, fără îndoială cea mai dureroasă, este părăsirea casei părinteşti. De regulă, copilul îşi ia zborul mai târziu, după 22 de ani. Însă pentru mulţi părinţi, este prea devreme. În situaţia acestei ultime separări de copilul lor, mamele se simt inutile, deposedate brusc de „obiectul muncii lor”. Ori ele trebuie să înţeleagă că, în fond, acesta a fost obiectivul, adică să-şi vadă copilul în stare să-şi ia zborul din cuibul familial şi să trăiască pe picioarele lui.

Sursa: revista Unica

Daca ti-a placut acest articol, atunci da click pe butonul "Imi place", pentru a-l citi si altii.

Cititi si: Ce simte o mama singura?